Uneori, dacă stăm pentru o vreme îndelungată în același loc, dezvoltăm tendința de a nu-i mai observa potențialul. Începem să vrem altceva în condițiile în care resursele din imediata noastră vecinătate abia dacă le-am atins. Pe vremea studenției, un bun amic de-al meu din localitatea Șiria, începuse să se plângă de faptul că este gras. Găseam acest lucru amuzant, deoarece de obicei fetele sunt cele care se văicăresc. Scuzați-mi cuvântul, știu că termenul „gras” are o conotație jignitoare, însă din punctul meu de vedere, el este un simplu adjectiv. În plus, el beneficiază întotdeauna de subiectivitatea privitorului, care privitor, desigur, poate fi un amic, un trecător necunoscut sau chiar tu, uitându-te în oglindă. Întorcându-ne la văicăreala lui, care i-a ajuns în scurt timp la niște cote atât de înalte, încât au început să emită scârțâieli asemenea cretei plimbate pe tablă de măscăriciul chiulangiu al clasei, care văzând atât de rar acest instrument de scris, încearcă stângaci să-i afle utilitatea. Bine, am zis, haide să facem ceva împreună, oricum nici eu nu am tocmai o talie de viespe și-n plus, puțin sport n-a făcut rău nimănui. Dar n-avem unde, nu există sală aici! Îmi spusese el pe un ton resemnat. Atunci am înțeles că am de-a face cu un blocaj din categoria “acel moment când nu vezi pădurea de copaci”. Cine a vizitat cetatea de la Șiria, știe că acea zonă, dacă are ceva, acela e potențial. Dealurile, văile, pădurile, aerul curat, traseele speciale pentru biciclete și peisajul superb, stau practic cu brațele deschise și te invită la jogging. După ce l-am convins că absența unei săli de sport nu reprezintă un impediment pentru golul sau, și-anume să piardă din greutate, cel puțin nu într-o asemenea superbitate de locație, ne-am făcut un program sportiv de weekend, care urma să se desfășoare în mod amatoresc prin fauna patriei. Zis și făcut, în următoarea lună de zile m-am deplasat cu autobuzul la Șiria în fiecare weekend pentru a alerga împreună, însă după o perioadă de câteva săptămâni, și eu, și el am simțit nevoia de o schimbare. Ne-am fi dorit să mergem cu rolele sau chiar cu vreo trotinetă până la poalele dealului, iar de-acolo să-ncălecăm mai departe vreo bicicletă. Dar n-aveam nici de una, nici de alta și ca orice studenți de comună mediocră, nu ne-am permis să ne cumpărăm echipament. Dar Andrei avea totuși ceva util, avea trei nepoți cu vârste cuprinse între zece și cinsprezece ani. Iar nepoții erau plecați într-o lungă vacanță la bunici. Și ce să vezi, în garajul mașinii, scumpii de ei își abandonaseră bicicletele. Sigur, erau biciclete de copii și da, era observabil, dar asta nu ne-a împiedicat să le împrumutăm fără să cerem cuiva vreun acord și să ne-aventurăm pe drumul către cetate. E drept, am depus un surplus de efort pedalând, deoarece nu erau tocmai adaptate înălțimii noastre, dar comicul situației pansa tot greul. Am repetat aventura câteva weekend-uri la rând, spre amuzamentul familiilor care vizitau zona împreună cu copiii lor și-a grupurilor de școlari care, de asemenea, veneau să viziteze cetatea sau să se simtă bine dându-se cu trotinetele și cu rolele la poalele dealului. Peripețiile au durat o vară-ntreagă, iar rezultatele au fost pe măsură. Numai o minune a făcut să nu distrugem bicicletele nepoților. Înafară de câteva zgârâieturi minore, erau în stare perfectă de funcționare. Iar văicăreala lui Andrei a fost înlocuită de-un fenomenal narcisim temporar al reușitei. Slăbise vreo opt kilograme, iar urcatul pe cântarul din colțul camerei devenise noul lui hobby, căci veștile erau acum bune de fiecare dată. La cât de bune erau, nu mai conta că erau repetitive, dimpotrivă, urcarea regulată pe cântar, de-o sută de ori pe zi, sporea bucuria. Atunci mi-am dat seama, poate pentru prima dată, că ieșirea dintr-o bună formă fizică poate avea efecte negative inclusiv asupra sănătății mentale. Atitudinea pozitivă pe care-a dezvoltat-o de-a lungul verii cu pricina, contrasta extrem de puternic cu atitudinea pe care-o avusese la începutul sezonului cald. Arăta mai bine și se simțea excelent. S-a îndrăgostit de sport și-n mai puțin de un an, a reușit să-și cumpere o bicicletă sport. Devenise un fan înrăit a ciclismului, atât de înrăit, încât eu n-am putut ține pasul cu el. După terminarea facultății s-a mutat în Australia unde și-a deschis un magazin cu articole sportive pentru cei mici. Și-a creat, pe deasupra, propriul brand de role și de trotinete pentru copii. Iar în timpul liber, pe care-l are din belșug, face ciclism de performanță alături de soția lui, fizioterapeut și fostă profesoră de educație fizică. Această aventură reprezintă dovada faptului că primul contact cu orice, inclusiv cu lumea sportului la care fac trimitere în cazul de față, este vital pentru ceea ce va urma să se întâmple. De aceea este important ca el să fie însoțit de bună dispoziție, de sentimentul recompensei și iată, de ce nu, de năstrușnicie.